o seară normală de luni

Ar fii trebuie să te faci bucătar! Sau măcar brutar.
Pentru că știi să-mi frămânți sânii și fesele, pentru că știi exact ce și cât trebuie. Cunoști perfect etapele și îți place să mă coci la foc mic.
Îmi place să te împing pe scaun, gol și să mă uit la tine. Îmi place când simt că dețin puterea. Apoi mă năpustesc asupra ta, te las să mă atingi, te las încet încet să preiei conducerea. Îți plimbi mâinile pe spatele meu apoi, uneori mai ușor, alteori mai tare, mă lovești. Și de fiecare dată scot un sunet care-mi trădează surprinderea, deși nimic nu este nou.
Ne ieșim din ritm pentru că pur și simplu nu mai putem urma o cadență normală, ne oprim doar pentru o gură de apă că saliva trebuie să nu o irosim.
Inevitabil, o mână mă prinde de fund iar cealaltă de gât. Una îmi controlează mișcările, cealaltă respirația. Încep să amețesc și să vreau să trăiesc, să te simt și pe tine trăind în mine.
Nu mai rezist mult, și mă opresc. Am nevoie de aer, de apă.
Mă atunci în pat, pe burtă, și te trântești peste mine. Tocmai am avut un orgasm și știi cât de mult mă chinuie să continui să mă atingi. Și îți place. Te urci pe mine de parcă aș fii o iapă nărăvașă. Și după puțin timp mă îmblânzești. Te arunc pe spate și mă urc peste tine, te privesc în ochi și te ascult.... te ascult cum îmi ceri să fac una sau alta. Apoi te reduc la tăcere, cum numai eu știu, și mă muști pentru că eu îți cer. E rândul meu să cer, să vorbesc.

Nu contează cât timp a trecut, că a doua zi ne trezim devreme. Contează doar că adormim cu zâmbetul (ușor malefic) de om satisfăcut pe chip. Și ne trezim puri și dornici de o nouă zi, pentru că doar așa o să vină o nouă noapte!